Acest articol incepe cu o intrebare. Mai mult, la prima vedere, este amuzant incat pentru persoanele inradacinate in traditia bisericii, va parea un semn de prostie si de prost gust. La urma urmei, icoanele pentru multi sunt cunoscute din copilărie, iar o persoana crescuta intr-o familie ortodoxa este obisnuita cu imagini sfinte la fel ca soarele din afara ferestrei. Insa, cu toate naivitatile care apar, intrebarea despre ce loc ocupa imaginile sacre in viata Bisericii nu este de fapt inactiva. Si daca incercati sa abordati cu sinceritate aceasta problema, se dovedeste ca multi credinciosi nu vor putea niciodata sa spuna ce este o icoana.

Multe carti sunt dedicate teologiei icoanei, atat mari cat si mici. Prin urmare, mi se pare, nu merita sa repetam ​​aici argumentele si faptele pe care oricine le poate invata deschizand chiar aceste carti. Acest articol este o incercare de a contura in cateva cuvinte ce este o icoana pentru un crestin ortodox astazi, ce ar trebui sa fie in mod ideal si ce nu ar trebui sa fie in niciun caz. Venerarea corecta si incorecta a icoanelor este tema principala.

1. Podul dintre cer si pamant

Exista imagini sacre in aproape fiecare religie. Singura exceptie este islamul si iudaismul, cu cea mai stricta interdictie de a-l infatisa pe Dumnezeu. Orice persoana cu o buna cunoastere a istoriei artei sau a arheologiei ar spune acest lucru. Dar aceasta credinta populara este gresita. De fapt, descrierea lui Dumnezeu este interzisa de toate religiile fara exceptie, inclusiv crestinismul. Cu toate acestea, chiar si cu aceasta interdictie nu totul este atat de simplu. Mai intai trebuie sa intelegeti de unde a venit si de ce, in ciuda acestui fapt, imaginile sacre au un loc unde exista.

Exista doua tipuri de viziune religioasa si filosofica asupra lumii – dualismul si panteismul. Dualismul, pentru a-l spune intr-un mod extrem de simplificat, il pune pe Dumnezeu si lumea pe laturi diferite ale fiintei, iar o persoana din acest sistem nu il va putea cunoaste niciodata si niciodata pe Dumnezeu. Potrivit dualistilor, Creatorul este fundamental de necunoscut. Nu poate fi nici vazut, nici atins, nici – ca rezultat – descris. Si intr-adevăr, ce sa infatisam daca Dumnezeu nu are nici forma, nici infatisare. El, potrivit dualismului, nu este un nimic perfect si un totul perfect. Este aproape imposibil sa operati cu astfel de concepte pe panza.

Dar grecii, egiptenii, romanii, persii ai alte popoare din Mediterana si Orientul Mijlociu au avut arta sacra si au creat imagini sacre. Un paradox – civilizatiile care credeau ca o zeitate nu putea fi descrisa au lasat in urma un numar mare de statui, fresce, mozaicuri cu imagini ale zeilor si eroilor. Cum poate fi asta?

Raspunsul este simplu. Acei zei care au fost sculptati de sculptori antici nu aveau nimic de-a face cu adevaratul si singurul Creator al intregului univers. Erau mai inalti decat oamenii, erau mai puternici decat oamenii, traiau mai mult decat toate fiintele vii de pe planeta, dar nu ei au creat-o. Conform mitologiei antice, zeii din Olimp sunt doar uzurpatori si invadatori care au venit pur si simplu si au cucerit elementele pamantesti, create anterior de un singur Creator. Zeii antichitatii din mituri au luat diferite chipuri si forme, astfel incat sa poata fi infatisati. Dar nici grecii, nici alte civilizatii nu au indraznit sa-l infatiseze pe Dumnezeul suprem, real si necunoscut.

O situație oarecum diferita este observata in religiile panteiste. Panteismul recunoaste lumea ca parte a lui Dumnezeu. Creatia si Creatorul sunt un singur tot si, prin urmare, imaginea oricarui obiect din traditie, de exemplu, India sau China, are un sens sacru. Religiile panteiste nu pun problema daca este posibil sa-l infatisam pe Dumnezeu, intrucat intreaga lume participa la fiinta divina. Dar, in intelegerea panteismului, Dumnezeu ramane, de asemenea, de nedescris, de necunoscut si se descrie doar in manifestarile Sale exterioare.

Biblia este la fel de departe de dualism si de panteism. Ea traseaza clar linia dintre lume si Dumnezeu, dar, cu toate acestea, afirma valoarea enorma a universului in ochii Creatorului. Dumnezeu nu este strain lumii, ca in dualism, dar nu se contopeste cu ea, ca in panteism. in intelegerea biblica a lumii din jurul sau, Dumnezeu actioneaza ca o Persoana iubitoare care doreste ca toata creatia sa fie partasa a iubirii Sale. Acest adevar ne descopera sfintele icoane.

Rationamentul teologic al icoanei se bazeaza pe faptul intruparii Fiului lui Dumnezeu. Fiul, ca si Tatal, este Dumnezeu adevarat si natura Sa divina nu poate fi descrisa. Dar chiar acest Fiu devine om, ne ia trupul si sangele, devine tangibil si infatisat. Hristos este Dumnezeu care, prin marea lui mila si dragoste, devine parte a acestei lumi. De aceea, din momentul Nasterii Mantuitorului nostru de la Fecioara Maria in Fata lui Hristos, avem dreptul sa-l reprezentam pe Dumnezeu. Dar infatisam, desigur, nu natura Sa divina, care ramane de neinteles, ci Personalitatea Domnului intrupat, suferind, rastignit si inviat.

Acum, cred, va deveni clar ca o icoana are un scop complet diferit decat o pictura obisnuita sau o fotografie. De obicei, tablourile sunt decorative, emotionale sau estetice. Icoana arata lumea divina. Pe vremuri, unele popoare comparau icoana cu o fereastra. Si aceasta este o comparatie foarte potrivita. Icoana este intr-adevar o fereastra care permite unei persoane sa scape din lumea pacatoasa si sa vada, parca dintr-o fereastra, lumea cereasca. Cu alte cuvinte, icoana este un pod care leaga cerul si pamantul.

Si intrucat icoana are un scop atat de inalt, atunci modalitatile de a-l descrie pe Dumnezeu si sfintii pe ea ar trebui sa difere de metodele obisnuite de pictura. Iar icoana are intr-adevar reguli speciale – canoanele conform carora sunt construite imaginile. Despre unele din ele considerate principalele vom scrie in articolul urmator.

VA URMA !

tags: